Urmele Timpului - Holocaust

Căutarea dreptății

După capitularea nazistă, lumea liberă a considerat esențial să tragă la răspundere pe cei vinovați de atrocitățile Holocaustului și ale războiului. S-a inițiat astfel un proces juridic fără precedent la scară internațională. Între 1945 și 1949 au avut loc Procesele de la Nürnberg, în orașul simbolic al marilor mitinguri naziste. Primul și cel mai faimos a fost Procesul Principal (1945-1946), organizat de un Tribunal Militar Internațional (format din judecători ai celor patru Mari Aliați: SUA, URSS, Marea Britanie și Franța). În boxa acuzaților s-au aflat 24 dintre cei mai importanți lideri naziști rămași: Hermann Göring, Rudolf Hess, Joachim von Ribbentrop, Wilhelm Keitel, Alfred Rosenberg ș.a. Ei au fost inculpați pentru crime contra păcii, crime de război și crime împotriva umanității – aceasta din urmă fiind o nouă noțiune juridică, introdusă tocmai pentru a descrie exterminarea civililor la scară masivă. Procesul a durat aproape un an, adunând mii de documente naziste ca probe (inclusiv filme și fotografii din lagăre) și mărturii de la supraviețuitori. Apărarea unora a invocat obediența la ordine („am executat ordinele superiorilor”), dar tribunalul a stabilit principiul că „a executa ordine criminale nu te absolvește de vină”. La 1 octombrie 1946 s-au pronunțat verdictele: 12 inculpați au fost condamnați la moarte (printre care Göring – care s-a sinucis înainte de execuție, Ribbentrop, Keitel, Jodl, Rosenberg), alții au primit închisoare pe viață (Rudolf Hess, Walter Funk, Erich Raeder) sau pedepse între 10 și 20 de ani. Trei acuzați au fost achitați. Execuțiile prin spânzurare au avut loc pe 16 octombrie 1946, iar cenușa condamnaților a fost aruncată în râu, pentru a nu exista morminte care să devină simboluri neonaziste.

Procesele de la Nürnberg au continuat într-o serie de procese secundare organizate de puterea americană (cunoscute sub numele de „Procesele ulterioare de la Nürnberg”, 1946-1949). Printre acestea s-au numărat Procesul Doctorilor (23 medici naziști judecați pentru experimentele inumane – 7 condamnați la moarte, restul la închisoare), Procesul Einsatzgruppen (împotriva comandanților echipelor mobile de ucidere – 14 condamnări la moarte, dintre care 4 executate efectiv), procesul miniștrilor, al judecătorilor nazisti etc. Totodată, în zonele de ocupație britanică, franceză și sovietică au avut loc mii de procese ale criminalilor de război de rang inferior. Tribunalul Poporului din Polonia l-a judecat și executat în 1947 pe Rudolf Höss, fostul comandant de la Auschwitz, iar tribunale din URSS au condamnat și executat personal SS din lagărele de pe teritoriul sovietic.

Un moment semnificativ în căutarea dreptății a fost capturarea și judecarea Adolf Eichmann – arhitectul logistic al Soluției Finale. Eichmann fugise după război în America de Sud, trăind sub identitate falsă. În 1960, agenții israelieni ai Mossadului l-au descoperit în Argentina și l-au capturat într-o operațiune clandestină. A fost adus la Ierusalim, unde a fost judecat public în 1961 de un tribunal israelian pentru crime împotriva umanității și crime de război. Procesul Eichmann a avut un ecou imens în lume, fiind prima dată când mulți supraviețuitori au depus mărturie în direct despre ororile trăite. Eichmann s-a apărat invocând obediența („nu am făcut decât să urmez ordinele”), dar a fost găsit vinovat de toate capetele de acuzare. În 1962 a fost condamnat la moarte și executat prin spânzurare – singura execuție civilă din istoria Israelului. Cenușa sa a fost aruncată în mare, în afara apelor teritoriale israeliene.

Deși mulți criminali naziști au fost pedepsiți, justiția a fost departe de a fi completă. Mii de foști naziști – unii implicați direct în crime – au scăpat fie ascunzându-se sub identități false, fie emigrând în țări din Orientul Mijlociu sau America Latină (ex: Josef Mengele, „Îngerul morții” de la Auschwitz, a fugit în America de Sud și a evitat capturarea până la moartea sa în 1979). Alții, în special membri de rând ai trupelor SS sau funcționari mai mici, au revenit la viața normală în Germania postbelică, unde Războiul Rece a deturnat rapid prioritățile către confruntarea cu URSS. Abia în anii ’60 și ’70, Germania de Vest a început propria serie de procese (precum procesul de la Frankfurt al personalului Auschwitz, 1963-65) pentru a-și confrunta trecutul. Un rol important în urmărirea criminalilor rămași l-au avut indivizi precum Simon Wiesenthal, un supraviețuitor care a devenit „vânător de naziști” și a contribuit la localizarea a sute de fugari.

Căutarea dreptății nu s-a limitat la tribunale. Ea a inclus și recunoaștere morală, comemorare și educație. În 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat Convenția asupra Genocidului, definind juridic acest concept – o consecință directă a șocului provocat de Holocaust. Germania postbelică a trecut prin procesul de Denazificare (epurare a foștilor naziști din funcții) – cu rezultate mixte, căci în contextul Războiului Rece prioritatea a devenit refacerea țării și integrarea ei în tabăra occidentală. Totuși, Germania și-a asumat responsabilitatea istorică treptat: prin despăgubiri, prin memoriale și prin includerea Holocaustului în manuale.

Pe scurt, justiția post-Holocaust a fost fragmentară dar importantă. Procesele de la Nürnberg au stabilit un precedent pentru pedepsirea crimelor împotriva umanității și au dat victimelor un sentiment (fie el și modest) că s-a făcut dreptate. Ele au scos la iveală lumii întregi documente și dovezi inatacabile despre crimele naziștilor. Faptul că un Eichmann a sfârșit în ștreang la Ierusalim transmite mesajul că oricât de târziu, vinovații pot fi trași la răspundere. În anii recenți, chiar și nonagenari foști gardieni din lagăre au mai fost aduși în fața justiției (de exemplu, procesul lui John Demjanjuk în Germania, 2011). Deși niciun proces nu poate aduce înapoi milioanele de morți, efortul de a cere socoteală și de a documenta adevărul a fost esențial pentru memoria colectivă și pentru afirmarea principiului că asemenea crime nu vor rămâne nepedepsite.

Asistent Virtual