În general, problema refugiaților evrei a devenit acută în anii ’30. Aproximativ jumătate din evreii Germaniei (circa 250.000 de persoane) și peste două treimi din evreii Austriei au reușit să emigreze între 1933 și 1939 pentru a scăpa de nazism​. Ei s-au refugiat spre Statele Unite, Palestina (sub mandat britanic), America Latină, Asia (inclusiv în Shanghai, care nu cerea vize) sau în alte țări europene​. Cu toate acestea, emigrația era îngreunată de politicile restrictive ale multor state. Conferința de la Évian din 1938, convocată pentru a găsi soluții, a evidențiat reticența majorității țărilor de a primi un număr mare de evrei refugiați. Un incident celebru ilustrativ este cel al vaporului St. Louis (mai-iunie 1939): peste 900 de evrei germani au plecat cu acest vas către Cuba și SUA, dar li s-a refuzat debarcarea atât în Havana, cât și în porturile americane. În cele din urmă, nava s-a întors în Europa, unde Marea Britanie, Franța, Belgia și Olanda au acceptat câte o parte dintre pasageri – însă mulți dintre acești refugiați au sfârșit tot în Holocaust după ce țările vestice au fost invadate de naziști.​

Odată cu izbucnirea războiului în septembrie 1939, posibilitățile de refugiu s-au redus drastic. Frontierele s-au închis, iar după ce Germania a ocupat aproape toată Europa, evreii au rămas captivi sub dominație nazistă. Doar câțiva au mai scăpat – de pildă, prin fuga în Uniunea Sovietică sau ascunzându-se. Soarta refugiaților evrei în timpul Holocaustului a fost adesea tragică: lumea liberă a oferit prea puține locuri de adăpost, iar cei rămași sub jugul nazist au fost treptat concentrați, deportați și exterminați. Drama acelor ani evidențiază atât curajul celor ce au salvat vieți (precum în Kindertransport), cât și consecințele tragice ale indiferenței internaționale în fața unei crize umanitare majore.